Lapiezurile reprezintă forme de disoluţie de tipul şanţurilor separate de creste mai mult 

 

sau mai puţin late sau de tipul unor excavaţii cu aspect de mici bazine eliptice sau circulare. Ele 
se formează atât pe calcarul nud cât şi sub învelişul de sol, putându-se deosebi forme individuale 
sau grupări cunoscute sub denumirea de câmpuri de lapiezuri. Din numeroasele încercări de 
clasificare a lapiezurilor din România amintim pe cele mai importante: Viehmann (1964) 
utilizează criteriul genetic (lapiezuri torenţiale, eoliene, litorale, glaciare, fosile şi subterane); 
Bleahu (1982) clasifică lapiezurile în funcţie de locul în care s-au format: lapiezuri libere,
lapiezuri semiîngropate şi lapiezuri îngropate, fiecare cu mai multe subtipuri; Onac (2000)
utilizează criteriul morfogenetic şi deosebeşte trei categorii: lapiezuri liniare, lapiezuri circulare 
şi lapiezuri mixte, fiecare cu mai multe subtipuri.
Lapiezurile sunt întâlnite în toate regiunile carstice din ţara noastră. Se remarcă, prin 
varietate şi extindere câmpurile de lapiezurile de la Ponoarele (Podişul Mehedinţi), cele din 
Munţii Mehedinţi, Munţii Bihor, Munţii Pădurea Craiului, Munţii Vâlcan, Munţii Locvei şi 
Aninei.

 

 

Sursa.